Flori de mucigai - Tudor Arghezi

După volumul de povestiri intitulat “Poarta neagră”, apărut în 1930, ciclul ”Flori de mucigai”, publicat în 1931, pare să reprezinte consecinţa lirică a aceleiaşi experienţe de viaţă – scurta perioadă de detenţie, între anii 1918-1919, din motive politice, în închisoarea de la Văcăreşti. Unitar, sub aspect tematic, ciclul arghezian reuneşte versuri care evocă, prin imagini de o mare forţă sugestivă, lumea stranie, dezolantă şi contradictorie a universului carceral.
În poemul care prefaţează ciclul, împrumutându-i titlul, Arghezi îşi previne cititorul că versurile sale nu sunt efectul unei revelaţii, că-n ele nu trebuie căutată “slova de foc”, metaforă care, în “Testament”, sugera implicarea graţiei divine în actul de creaţie. Absenţa revelaţiei este afirmată insistent, prin repetarea negaţiei într-o enumeraţie:
“Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”.
(“Flori de mucigai”)
Amintind secundanţii fabuloşi ai evangheliştilor, taurul, leul, vulturul, Arghezi îşi situează versurile într-o opoziţie semnificativă în raport cu scrierile evangheliştilor.
Mai mult decât atât, versurile sale”de acum” înregistrează impresii stimulate de un real al vieţii pe care, chiar dacă îl percepe, firbra angelică a fiinţei noastre este incapabilă să le exprime, rostul de a le exprima revenindu-i fibrei demonice din noi. “Unghia îngerească” este “tocită”, epuizată sau nimicită de effort şi, în cele din urmă, retrasă, ascunsă, de nerecunoscut, astfel încât sarcina scrierii, deci a exprimării, a comunicării, este preluată de unghiile”de la mâna stângă”, mână care, în conformitate cu un străvechi simbolism, este asociată maleficului, demonicului.
Nu întâmplător, titlul poemului-prefaţă, ca şi al întregului ciclu, este un oximoron de ecou baudelairian – “Flori de mucigai”. Dacă primul termen, “flori”,aduce sugestia frumuseţii şi, în ultimă instanţă, a luminii, cel de-al doilea acţionează ca o forţă inversă, sugerând urâtul, descompunerea, răul şi, într-un plan nu foarte îndepărtat, întunericul. Imaginea derutantă, contradictorie, pe care o construieşte oximoronul, sugerează, de fapt, o lume a valorilor alterate, pervertite. Este lumea închisorii în care viaţa este reprimată, mortificată, pentru a ispăşi ceea ce oamenii consideră a fi o crimă.
Ca şi baudelairienele ”flori ale răului”, “florile de mucigai” îşi află punctul de sprijin în aşa numita estetică a urâtului, care, încă din secolul al XIX-lea, a făcut obiectul unui cunoscut tratat: K.Rosenkranz, “Estetica urâtului”, 1853. Începând cu Rosenkranz, a fost semnalată expresivitatea şocantă, fascinantă chiar, a urâtului ca modalitate de avertizare asupra imperfecţiunilor vieţii şi, totodată, generoasă sursă de efecte estetice ivite din sentimentul de repulsie, de aversiune sau de oroare.
Închisoarea, în prezentarea lui Arghezi, este un fel de bolgie a infernului dantesc în care, simbolic, omul este asociat viermelui. Sugestiv, locul de claustrare este redus à câteva componente: mocirlă, frig, cătuşe, lanţuri, zăbrele, păduchi, şobolani, zăvoare, mucegai, întuneric. Totuşi, în acest cadru al ororilor frumosul nu este absent. Dimpotrivă, erupe în teritoriul acesta impropriu, suprimându-l, atunci când osânditul reuşeşte să-i opună o realitate interioară mult mai puternică. Frumuseţea, de care cel socotit vinovat a fost îndepărtat în scop punitiv, poatefi recuperată prin vis sau amintire, situaţie pe care o ilustrează poeme ca “Rada” sau “Tinca”. Mai mult chiar, moartea înseamnă eliberare de rău, readucere în lumină, restituire a frumuseţii, în ultimă instanţă:
“În beciul cu morţi, Ion e frumos,
Întins gol pe piatră, cu un fraged surâs…”
(“Ion Ion”)
Prin moarte are loc regăsirea acelor valori care motivau existenţa însăşi a frumuseţii:
“În ochii-i deschişi, o lumină,
A satului unde-i născut,
A câmpului unde iezii-a păscut
A încremenit acolo străină”.
(“Ion Ion”)
Între zidurile cu uşi zăvorâte şi cu ferestre zăbrelite, frumuseţea nu are consistenţă decât ca realitate interioară, inaccesibilă celorlalţi, asemenea unui ”cântec mut”. “Cântec mut” este, de altfel, un alt oximoron al ciclului arghezian care semnalează existenţa valorilor discrete, în rândul cărora se înscrie însăşi divinitatea:
“La patul vecinului meu
A venit azi noapte Dumnezeu.
Cu toiag, cu îngeri şi sfinţi.”
(“Cântec mut”)
Apropierea de Dumnezeu este o formă de atingere a sublimului şi, totodată, o modalitate de a sugera absolvirea, salvarea celui condamnat.
Lumea închisorii este o lume a valorilor confuze. Urâţenia acestei lumi, care poartă stigmatele răului, tulbură componenta angelică a fiinţei noastre şi explică neputinţa sau refuzul “unghiei îngereşti” de a-i surprinde imaginea. Lăsată pe seama mâinii stângi, evocarea capătă profunzimi surprinzătoare. Răul, urâtul nu sunt mai mult decât conjuncturi, uneori prelungite, ale destinului, cărora, omul, fie şi vinovat, le opune aspiraţia spre frumos, un frumos pe care, atunci când viaţa l-a îndepărtat din preajma lui, îl poate încă afla în vis, în amintire sau în speranţă. Aceste forme de manifestare ale vieţii explică de ce oximoronul devine figura dominantă în ciclul arghezian al”mâinii stângi”.