Ursii polari

Spre deosebire de nefericitul Fram, rudele sale din libertate sunt adevaratii stapani ai tinuturilor inghetate din zonele arctice. De altfel, exemplarele de la Polul Nord sunt mai mari decat oricare alte specii continentale, ursul alb fiinConcurând cu ursul brun pentru titlul de cel mai mare carnivor terestru, maiestuosul urs polar este regele banchizelor din regiunea arctica. Adaptarea sa la apa il clasifica drept mamifer marin.

Ursul polar are un stramos comun cu ursul brun, iar cei doi sunt si acum suficient de strâns înruditi pentru a produce hibrizi fertili în programe de încrucisare în captivitate. Însa ursul polar a dezvoltat diferite adaptari pentru viata în unul dintre cele mai reci, mai pustii si mai ostile medii de pe Pamânt - regiunea arctica circumpolara.
Lucrul cel mai caracteristic este blana sa crem sau alb-galbuie, care se contopeste cu usurinta cu mediul, iar perii impenetrabili ai blanii sunt goi pe dinauntru si dispusi foarte des pentru a oferi maxima caldura în aerul si în apa deosebil de rece. Un strat gros de grasime de sub piele ofera si mai multa izolare, în special în timp ce ursul înoata.
Ursul polar are talpile picioarelor acoperite cu peri pentru a asigura tractiunea pe gheata, iar ghearele lungi, de care nu mai este nevoie pentru sapatul în pamânt si ruperea scoartei copacilor, sunt scurte si ascutite, pentru a putea apuca ferm prada care se zvârcoleste. Labele anterioare masive - cu diametre de pâna la 30 cm - sunt partial membranate si sunt folosite ca niste înotatoare în timpul înotului; labele posterioare au rolul de cârma.

Comportamentul natural.

Solitari din fire, ursii polari hoinaresc pe întinderi mari - în decursul unui an ei pot sa cutreiere peste 51.000 km2 de teren înghetat si zilnic parcurg peste 40km. Însa majoritatea ursilor apartin unor populatii care ramân în aceeasi regiune geografica generala. Habitatul lor preferat este întinderea vasta unde calota glaciara polara întâlneste Oceanul Înghetat si gheata se sparge. Iarna, când suprafata ghetii se extinde, ursii se deplaseaza spre sud si vara, când gheata se micsoreaza, se îndreapta spre nord. Când este necesar, ei înoata ore în sir pentru a ajunge de pe o bucata de gheata pe alta - pot înota aproape 100km fara odihna, cu o viteza medie de 10km pe ora.

Viteza lor de pe suprafata ghetii - atinsa într-o târâre stângace a picioarelor - este mai mica, în medie 4km pe ora, dar daca este nevoie, pot sa fuga cu o viteza maxima de aproximativ 40km pe ora. Ei obosesc mai repede pe uscat, si desi pot sa umble prin zapada cu labele lor mari, ei se simt mai bine pe gheata si, uneori, pe pamântul golas. Ei pot sa urce stânci abrupte de gheata si au fost vazuti alunecând pe dealuri în jos pe burta, folosindu-si picioarele anterioare drept frâne.

Obiceiuri de hranire.

Hrana preferata a ursului polar, cel mai carnivor dintre ursi, este foca inelata, care, în ciuda marilor eforturi ale ursului, este cel mai abundent mamifer mare din regiunea arctica. Hrana ursului polar consta din foca cu barba, foca de Groenlanda si foca cu gluga, dar la nevoie, manânca adesea lesuri de morse si de balene. Consuma si pesti si crabi, iar daca topirea ghetii din timpul verii îl obliga sa se retraga spre interiorul regiunii arctice, el va mânca mamifere mici, rozatoare, pasari si ouale lor. Când nu îi ramâne altceva, trece la vegetatie - fructe si plante.

Cum ramâne în forma.

Pentru a-si mentine greutatea masiva a corpului, ursul polar trebuie sa omoare o foca la fiecare 5-6 zile. El are un stomac foarte mare, care îi permite sa manânce pâna la 70kg la o singura masa. Ursul îsi vâneaza prada în mai multe feluri. Uneori asteapta rabdator ore în sir la copca de respiratie a focii. Ursul polar are simtul mirosului foarte dezvoltat, care îi permite sa detecteze o foca ce se odihneste pe gheata la o distanta de peste 30km, sau în vizuina sa, sub o patura de zapada de 1m adâncime. Uneori pândeste o foca ce se odihneste înotând în liniste spre ea, apoi "explodeaza" din apa si o ia prin surprindere.

Majoritatea ursilor polari sunt activi tot timpul anului, construind doar adaposturi temporare în zapada pentru perioadele cu vremea cea mai aspra. Femelele care devin gestante în perioada de împerechere dintre aprilie si iunie hiberneaza în bârloguri adânci si largi sapate în zapada, adesea pe un versant abrupt, de obicei la o distanta de pâna la 10km de coasta.

Femelele ursului polar încep sa se împerecheze la vârsta de aproximativ 5 ani; masculii sunt putin mai în vârsta. Implantarea întârziata a ovulului determina prelungirea perioadei de gestatie între 195-265 de zile, la sfârsitul careia femela este bine instalata în bârlogul sau. În decembrie si ianuarie se nasc între unul si patru pui - cel mai adesea doi -, cântarind doar 700g. Se hranesc cu laptele bogat al mamei, si parasesc bârlogul prin martie-aprilie, când cântaresc aproape 12kg.

Puii ramân cu mama lor pâna la vârsta de cel putin 2 ani - când sunt complet întarcati. Ei o urmaresc peste tot, calcând în urmele ei si chiar mergând calare pe spatele ei când intra în apa. În prima lor vara ea îi învata cum sa vâneze, iar ei prind gustul sângelui si al grasimii de foca. Femela nu se va împerechea din nou înainte ca puii sa o paraseasca.

Supravietuirea ursului polar.

Poporul nativ intuitiv(eschimos) ucidea ursii polari pentru piele si carnea lor. Când comerciantii de blanuri si vânatorii de balene au patruns tot mai mult în regiunea arctica, în secolul al XVIII-lea, populatiile de ursi au început sa sufere. În secolul XX "sportivii" si vânatorii de trofee au introdus echipamente sofisticate pentru localizarea si uciderea ursilor polari, iar numarul lor a scazut grav.

În 1973 cele 5 natiuni din arealul ursilor polari au facut un proiect de lege pentru limitarea vânatorii, protectia habitatului si cooperarea în cercetari asupra ursilor polari. SUA a ratificat aceasta lege în 1976.

Ursii sunt vânati si în prezent, cu aproximativ 1.000 de animale rapuse pe an, însa exista un sistem strict de autorizare. Numarul lor pare acum sa se afle în crestere, cel putin 28.000 de animale existând în mijlocul naturii.

Desi cooperarea natiunilor pentru conservarea ursului polar este privita ca un model care ar trebui aplicat si pentru alte specii, unii ecologisti sunt înca îngrijorati de soarta ursului polar, din cauza exploatarii zacamintelor de petrol si gaze naturale din regiunea arctica. Continuarea protejarii ursului polar este considerata vitala pentru d si cel mai mare mamifer carnivor care traieste pe pamant. Nevoit sa supravietuiasca pe banchize, pe gheata, ursul polar a trebuit sa reziste in unul dintre cele mai reci, mai pustii si mai potrivnice medii de pe Terra: regiunea arctica a Cercului Polar. Si a reusit sa se adapteze aici, impotriva climei si a eschimosilor care l-au vanat fara incetare, pentru blana si carnea sa. Din acest motiv, in 1973, cinci tari, pe ale caror teritorii traiesc ursi polari, au colaborat la un proiect de lege pentru limitarea vanatorii, protectia habitatului si dezvoltarea studierii ursilor polari.

De atunci, numarul ursilor albi nu a mai scazut: peste 20.000 de exemplare traiesc in prezent in libertate, dintre care mai mult de jumatate populeaza zonele arctice canadiene.

Vara, temperaturile nu depasesc 10 grade Celsius. Cand este iarna cu adevarat, iar termometrul arata -30 de grade, este ceva obisnuit. La aceste temperaturi trebuie sa traiasca ursii polari. Iar pentru a rezista gerului, blana lor - crem sau alb-galbuie - a suferit mai multe transformari: perii sunt goi pe dinauntru, dar foarte desi, pentru a oferi o maxima protectie. In plus, sub piele, ursul polar are un strat de grasime gros de peste 10 centimetri. Si picioarele sale s-au adaptat traiului in zone vesnic inghetate: talpile sunt paroase (pentru a impiedica alunecarea pe gheata), iar ghearele nu sunt lungi, ca ale altor ursi, ci scurte, dar ascutite, pentru a apuca prada care se zvarcoleste.

Femelele ursilor albi cantaresc peste 300 de kilograme, dar masculii pot avea chiar si dublul acestei greutati (sau chiar mai mult). Si talia lor este impresionanta: au o lungime de aproape doi metri si jumatate, iar cand merg in patru labe, capul lor se afla la inaltimea de 1,5 metri. Un corp atat de masiv are nevoie de o hrana pe masura: peste 2 kilograme de grasime pe zi trebuie sa manance un urs pentru a rezista in conditiile climaterice in care traieste. Iar aceasta ratie de calorii provine in special din carnea de foca inelata, hrana preferata a ursilor albi, care este o sursa de energie extrem de necesara in special ursoaicelor cu pui. Desi poate captura foci si pe gheata (sau pe zapada), cea mai eficienta vanatoare ramane cea la copca: ursul asteapta langa gaura din gheata pana cand foca iese la suprafata apei pentru a respira; o insfaca de cap cu labele, o scoate pe gheata si o devoreaza.

Cand nu poate vana foci (inelate, cu barba, cu gluga sau de Groenlanda), ursul se multumeste cu lesuri de morse sau chiar de balene, dar si cu mici mamifere, rozatoare, pasari, sau chiar ouale acestora. Cand nu mai are absolut nimic altceva de mancare, recurge la ultimul fel din meniu: fructe de padure. Dar acestea reprezinta doar desertul inghitit de foame...

Singuratici de felul lor, ursii polari hoinaresc continuu, in cautarea hranei, putand parcurge zilnic chiar si peste 40 de kilometri. Totusi, ei nu parasesc decat rareori regiunea in care s-au nascut, revenind mereu in zonele lor preferate, unde calota glaciara intalneste Oceanul Inghetat si unde gheata se sparge - un loc foarte bun pentru vanatoare. In rest, traseele sunt mereu aceleasi: iarna, cand suprafata ghetii se extinde, se aventureaza spre sud, iar vara, cand zona inghetata se micsoreaza, revin in nord - cat mai aproape de pol. Daca este nevoie, ursii polari pot inota ore intregi, pentru a ajunge de pe un sloi pe altul, distante de ordinul a 100 de kilometri neparand sa ii sperie pe inotatorii cu blana alba.

Daca in apa se deplaseaza foarte usor (putand inota cu o viteza de 10 km/ora), mersul pe gheata este mai dificil pentru ursii polari: este mai degraba o tarare stangace a picioarelor, care nu le permite sa parcurga mai mult de 4 kilometri intr-o ora. In schimb, daca suprafata nu este foarte alunecoasa (fiind inzapezita, sau iesind la suprafata si solul propriu-zis), viteza de deplasare poate deveni de zece ori mai mare, datorita salturilor mari de care ursii albi sunt capabili. Totusi, desi pot umbla foarte bine prin zapada (datorita labelor mari), ursii se simt mai bine pe gheata sau pe pamantul golas. De asemenea, ei se pot catara pe stanci inghetate si au fost vazuti dandu-si drumul pe pante inzapezite, alunecand pe burta, folosindu-si labele din fata in rol de frana.

Masculii sunt activi tot anul, construindu-si adaposturi temporare in zapada doar cand vremea se inrautateste foarte tare. Femelele, insa, hiberneaza iarna in barloguri adanci si largi, sapate in gheata, cel mai adesea intr-un versant abrupt, aflat de obicei la maximum 10 kilometri de coasta.

Tot in perioada in care ursoaica hiberneaza se nasc si puii. Numarul micutilor ursi nou-nascuti oscileaza intre unu si cinci, dar cel mai adesea este vorba despre doi. Ursuletii vin pe lume in decembrie sau ianuarie si nu cantaresc, la nastere, mai mult de 700 de grame! In prima parte a vietii lor, se hranesc doar cu laptele gras al mamei si parasesc barlogul abia in martie - aprilie, cand fiecare pui cantareste aproape 12 kilograme. Puii raman cu mama lor cel putin pana la varsta de doi ani, perioada in care ursoaica ii apara de pericole, inclusiv de atacurile altor masculi adulti.

Puii de urs polar isi urmaresc mama peste tot, calcand la propriu pe urmele ei si chiar urcandu-i-se in spate cand aceasta intra in apa si inoata. In prima vara a vietii micutilor, ursoaica ii invata sa vaneze, astfel incat ursuletii sa deprinda gustul sangelui si al grasimii de foca.
Concurând cu ursul brun pentru titlul de cel mai mare carnivor terestru, maiestuosul urs polar este regele banchizelor din regiunea arctica. Adaptarea sa la apa il clasifica drept mamifer marin.



Ursul polar are un stramos comun cu ursul brun, iar cei doi sunt si acum suficient de strâns înruditi pentru a produce hibrizi fertili în programe de încrucisare în captivitate. Însa ursul polar a dezvoltat diferite adaptari pentru viata în unul dintre cele mai reci, mai pustii si mai ostile medii de pe Pamânt - regiunea arctica circumpolara.

Lucrul cel mai caracteristic este blana sa crem sau alb-galbuie, care se contopeste cu usurinta cu mediul, iar perii impenetrabili ai blanii sunt goi pe dinauntru si dispusi foarte des pentru a oferi maxima caldura în aerul si în apa deosebil de rece. Un strat gros de grasime de sub piele ofera si mai multa izolare, în special în timp ce ursul înoata.

Ursul polar are talpile picioarelor acoperite cu peri pentru a asigura tractiunea pe gheata, iar ghearele lungi, de care nu mai este nevoie pentru sapatul în pamânt si ruperea scoartei copacilor, sunt scurte si ascutite, pentru a putea apuca ferm prada care se zvârcoleste. Labele anterioare masive - cu diametre de pâna la 30 cm - sunt partial membranate si sunt folosite ca niste înotatoare în timpul înotului; labele posterioare au rolul de cârma.

Comportamentul natural.

Solitari din fire, ursii polari hoinaresc pe întinderi mari - în decursul unui an ei pot sa cutreiere peste 51.000 km2 de teren înghetat si zilnic parcurg peste 40km. Însa majoritatea ursilor apartin unor populatii care ramân în aceeasi regiune geografica generala. Habitatul lor preferat este întinderea vasta unde calota glaciara polara întâlneste Oceanul Înghetat si gheata se sparge. Iarna, când suprafata ghetii se extinde, ursii se deplaseaza spre sud si vara, când gheata se micsoreaza, se îndreapta spre nord. Când este necesar, ei înoata ore în sir pentru a ajunge de pe o bucata de gheata pe alta - pot înota aproape 100km fara odihna, cu o viteza medie de 10km pe ora.

Viteza lor de pe suprafata ghetii - atinsa într-o târâre stângace a picioarelor - este mai mica, în medie 4km pe ora, dar daca este nevoie, pot sa fuga cu o viteza maxima de aproximativ 40km pe ora. Ei obosesc mai repede pe uscat, si desi pot sa umble prin zapada cu labele lor mari, ei se simt mai bine pe gheata si, uneori, pe pamântul golas. Ei pot sa urce stânci abrupte de gheata si au fost vazuti alunecând pe dealuri în jos pe burta, folosindu-si picioarele anterioare drept frâne.

Obiceiuri de hranire.

Hrana preferata a ursului polar, cel mai carnivor dintre ursi, este foca inelata, care, în ciuda marilor eforturi ale ursului, este cel mai abundent mamifer mare din regiunea arctica. Hrana ursului polar consta din foca cu barba, foca de Groenlanda si foca cu gluga, dar la nevoie, manânca adesea lesuri de morse si de balene. Consuma si pesti si crabi, iar daca topirea ghetii din timpul verii îl obliga sa se retraga spre interiorul regiunii arctice, el va mânca mamifere mici, rozatoare, pasari si ouale lor. Când nu îi ramâne altceva, trece la vegetatie - fructe si plante.

Cum ramâne în forma.

Pentru a-si mentine greutatea masiva a corpului, ursul polar trebuie sa omoare o foca la fiecare 5-6 zile. El are un stomac foarte mare, care îi permite sa manânce pâna la 70kg la o singura masa. Ursul îsi vâneaza prada în mai multe feluri. Uneori asteapta rabdator ore în sir la copca de respiratie a focii. Ursul polar are simtul mirosului foarte dezvoltat, care îi permite sa detecteze o foca ce se odihneste pe gheata la o distanta de peste 30km, sau în vizuina sa, sub o patura de zapada de 1m adâncime. Uneori pândeste o foca ce se odihneste înotând în liniste spre ea, apoi "explodeaza" din apa si o ia prin surprindere.

Majoritatea ursilor polari sunt activi tot timpul anului, construind doar adaposturi temporare în zapada pentru perioadele cu vremea cea mai aspra. Femelele care devin gestante în perioada de împerechere dintre aprilie si iunie hiberneaza în bârloguri adânci si largi sapate în zapada, adesea pe un versant abrupt, de obicei la o distanta de pâna la 10km de coasta.

Femelele ursului polar încep sa se împerecheze la vârsta de aproximativ 5 ani; masculii sunt putin mai în vârsta. Implantarea întârziata a ovulului determina prelungirea perioadei de gestatie între 195-265 de zile, la sfârsitul careia femela este bine instalata în bârlogul sau. În decembrie si ianuarie se nasc între unul si patru pui - cel mai adesea doi -, cântarind doar 700g. Se hranesc cu laptele bogat al mamei, si parasesc bârlogul prin martie-aprilie, când cântaresc aproape 12kg.

Puii ramân cu mama lor pâna la vârsta de cel putin 2 ani - când sunt complet întarcati. Ei o urmaresc peste tot, calcând în urmele ei si chiar mergând calare pe spatele ei când intra în apa. În prima lor vara ea îi învata cum sa vâneze, iar ei prind gustul sângelui si al grasimii de foca. Femela nu se va împerechea din nou înainte ca puii sa o paraseasca.

Supravietuirea ursului polar.

Poporul nativ intuitiv(eschimos) ucidea ursii polari pentru piele si carnea lor. Când comerciantii de blanuri si vânatorii de balene au patruns tot mai mult în regiunea arctica, în secolul al XVIII-lea, populatiile de ursi au început sa sufere. În secolul XX "sportivii" si vânatorii de trofee au introdus echipamente sofisticate pentru localizarea si uciderea ursilor polari, iar numarul lor a scazut grav.

În 1973 cele 5 natiuni din arealul ursilor polari au facut un proiect de lege pentru limitarea vânatorii, protectia habitatului si cooperarea în cercetari asupra ursilor polari. SUA a ratificat aceasta lege în 1976.

Ursii sunt vânati si în prezent, cu aproximativ 1.000 de animale rapuse pe an, însa exista un sistem strict de autorizare. Numarul lor pare acum sa se afle în crestere, cel putin 28.000 de animale existând în mijlocul naturii.

Desi cooperarea natiunilor pentru conservarea ursului polar este privita ca un model care ar trebui aplicat si pentru alte specii, unii ecologisti sunt înca îngrijorati de soarta ursului polar, din cauza exploatarii zacamintelor de petrol si gaze naturale din regiunea arctica. Continuarea protejarii ursului polar este considerata vitala pentru
Vulpea, mamifer carnivor, cu numele ştiinţific Vulpes vulpes crucigera, este încadrată sistematic în familia Canidae, alături de lup, câine, şacal, enot etc.
După mai multe opinii ştiinţifice lupul, câinele şi vulpea sunt de fapt o singură specie, deoarece se pot încrucişa reciproc, fără a rezulta hibrizi sterili. Ori separarea animalelor în specii se face tocmai pe criteriul imposibilităţii reproducerii sau, dacă aceasta este posibilă, pe baza existenţei hibrizilor sterili (ex.: măgarul şi iapa care, specii diferite fiind, dau un hibrid steril, catârul.)
Vulpea polară (vara)
Deşi de obicei vulpea e considerată - automat - a fi roşcată, de fapt coloritul său prezintă o mare varietate (de la roşcat aprins până la galben-cenuşiu). Se vorbeşte, ca urmare, de existenţa a trei varietăţi de vulpe: de mesteacăn (cu pieptul, partea ventrală şi vârful cozii albicioase, iar părţile laterale gălbui), cu cruce (care are o dungă neagră pe spinare, care se încrucişează cu cea de pe membrele anterioare; cea mai răspândită) şi cărbunăreasă (cu pieptul, gâtul, abdomenul şi vârful cozii cenuşii sau negru-cenuşiu şi picioarele negre). Există însă şi varietăţi intermediare, în multe cazuri fiind foarte greu de deosebit vulpea de anumite varietăţi de câini.
Vulpea este mai mică decât câinele obişnuit şi evident mai mică decât lupul. Are între 7 şi 10 kg, rar mai mult. Corpul are sub 1 m lungime, iar coada stufoasă cca 30-40 cm.
Corpul vulpii nu este mare, fiind destul de asemănător cu al câinelui, dar iese în evidenţă datorită cozii lungi şi stufoase, care are vârful alb. Blana este roşcată. Vulpea mănâncă, probabil, cele mai multe mici mamifere: şoareci de câmp, popândăi, castori, lemingi, veveriţe, iepuri etc. Detectează prada chiar şi fără să o vadă (după miros sau după sunet), dar nu aleargă după ea, ci sare asupra sa, cu labele din faţă, ca pisicile. Majoritatea vulpilor ucid deseori mai mult decât pot mânca la o singură masă şi îngroapă ce le prisoseşte, urmând a reveni altă dată la locul cu “provizii”.
Puii se nasc în vizuini subterane, o singură dată pe an, din martie până în mai. De obicei, vin pe lume câte cinci fraţi, dar au fost studiate şi cazuri extreme: un singur pui sau 12 - la o singură naştere! Puii de vulpe sunt orbi la naştere, ochii lor deschizându-se abia după a doua săptămână de viaţă. Părinţii sunt foarte grijulii cu micuţii: mama este mereu în preajma puilor pentru a îi apăra, iar tatăl pleacă la vânătoare pentru a asigura hrana întregii familii. Este vorba despre maturi, căci în prima lună puii se hrănesc doar cu laptele supt de la mama lor. Începând cu a doua lună, puii de vulpe sunt luaţi la vânătoare de către adulţi, pentru a începe primele încercări pe cont propriu.
Considerate în trecut “devoratoare de găini”, vulpile au fost vânate cu cruzime ani la rând. Un alt motiv pentru care oamenii nu le-au privit cu simpatie pe vulpi este faptul că acestea răspândesc - mai ales în mediul rural - câteva boli foarte grave, printre care şi turbarea. Pot fi afectate în special mamiferele cu care vulpile intră în contact direct, dar boala poate fi transmisă şi omului, fie direct prin muşcătură, fie prin intermediul păsărilor din ogradă.